Mihail Sadoveanu (Biografie)
Mihail Sadoveanu (5 noiembrie 1880 – 19 octombrie 1961) a fost un romancier, scriitor de povestiri scurte, jurnalist și personalitate politică română.
A servit de două ori ca șef de stat interimar al republicii comuniste, prima dată între 1947 și 1948 și din nou în 1958.
Fiind unul dintre cei mai prolifici scriitori în limba română, este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventură, precum și pentru scrierile sale despre natură.
Cărțile sale, care au fost apreciate critic pentru descrierea solitudinii atemporale și a abundenței naturale, sunt adesea plasate în regiunea istorică a Moldovei, inspirându-se din temele istoriei medievale și moderne timpurii a României.
Adolescența
Sadoveanu s-a născut în Pașcani, în vestul Moldovei.
Familia tatălui său provenea din Oltenia, o regiune din sud-vestul Vechiului Regat.
Satul lor de origine, Sadova, a dat naștere numelui de familie (“din Sadova”), un nume de familie pe care l-au adoptat abia în 1891.
Tatăl lui Mihail, Alexandru Sadoveanu, a fost un avocat, iar mama lui Mihail, Profira Ursachi (sau Ursaki), provenea dintr-o linie de ciobani moldoveni, toți, după cum își amintea Sadoveanu, fiind analfabeți.
Mihail avea un frate numit Alexandru, a cărui soție a fost criticul literar educat în Elveția, Izabela Morțun (cunoscută ulterior ca Sadoveanu-Evan, și verișoară cu activistul socialist Vasile Morțun).
Un alt frate, Vasile Sadoveanu, a fost inginer agronom.
Începând din 1887, Sadoveanu a urmat școala primară în Pașcani.
Profesorul său preferat, domnul Busuioc, l-a inspirat mai târziu în scrierea uneia dintre cele mai cunoscute povestiri ale sale, Domnu Trandafir.
Când nu era la școală, tânărul Sadoveanu își petrecea o mare parte din timpul liber explorând pe jos regiunea natală, vânând, pescuind și contemplând natura.
De asemenea, își petrecea vacanțele în satul natal al mamei sale, Verșeni.
În timpul călătoriilor sale, Sadoveanu interacționa cu țăranii locali, iar observațiile sale despre modul în care aceștia se raportau la autoritate sunt considerate de critici ca având un rol în formarea perspectivei sale asupra societății.
După această perioadă, tânărul Sadoveanu și-a continuat studiile secundare la Fălticeni și la Liceul Național din Iași.
În timp ce se afla la Fălticeni, a fost coleg de clasă cu viitorii autori Eugen Lovinescu și I. Dragoslav.
Deși inițial și-a pierdut interesul pentru studii și a avut dificultăți academice, a reușit în cele din urmă să absolve cu cel mai mare punctaj din clasă.
Prima încercare literară, familia și căsătoria
În 1896, la vârsta de șaisprezece ani, Sadoveanu a luat în considerare scrierea unei monografii despre voievodul moldovean Ștefan cel Mare, dar primele sale încercări literare au avut loc în anul următor.
În 1897, a trimis cu succes o povestire intitulată Domnișoara M din Fălticeni, sub pseudonimul Mihai din Pașcani, la revista satirică Dracu, cu sediul în București.
În anul următor, în 1898, a început să contribuie la revista Vieața Nouă a lui Ovid Densusianu.
Cu toate acestea, Sadoveanu a devenit deziluzionat de abordarea lui Densusianu și a fost critic față de întreaga mișcare simbolistă românească pe care revista o reprezenta.
Drept urmare, și-a schimbat orientarea și a început să scrie pentru publicații non-simboliste, cum ar fi Opinia și Pagini Literare.
În aceeași perioadă, a fondat și a tipărit manual un jurnal de scurtă durată, cunoscut cercetătorilor fie sub numele de Aurora, fie Lumea.
În 1900, Sadoveanu s-a mutat la București cu intenția de a studia dreptul la Facultatea de Drept a Universității.
Cu toate acestea, a abandonat curând studiile juridice, hotărând să se dedice în întregime literaturii.
Imersat în cercurile boeme din capitală, a experimentat în cele din urmă o schimbare de perspectivă, abandonând poezia în favoarea concentrării exclusiv pe proza realistă.
În 1901, s-a căsătorit cu Ecaterina Bâlu și s-au stabilit în Fălticeni, unde a început să lucreze la primele sale nuvele și a decis să urmeze o carieră de scriitor profesionist.
Prima sa ciornă pentru un roman, Frații Potcoavă, a fost publicată în 1902, cu fragmente apărute în revista Pagini Alese sub pseudonimul M. S. Cobuz.
În anul următor, Sadoveanu a fost recrutat în Forțele Terestre Române și a fost staționat ca paznic lângă Târgu Ocna, o experiență care l-a inspirat să scrie unele dintre primele sale lucrări de critică socială.
După această perioadă, Sadoveanu și-a petrecut mare parte din timp la țară, unde a crescut o familie numeroasă.
Sadoveanu a fost tatăl a unsprezece copii, printre care trei fiice: Despina, Teodora și Profira Sadoveanu, aceasta din urmă devenind poetă și romancieră.
Debutul literar
În 1903, după ce a primit o invitație de la poetul Ștefan Octavian Iosif, Sadoveanu a început să contribuie la revista tradiționalistă Sămănătorul, condusă la acea vreme de istoricul și criticul Nicolae Iorga.
De asemenea, scria pentru Voința Națională, un ziar afiliat Partidului Național Liberal și gestionat de politicianul Vintilă Brătianu.
În decembrie aceluiași an, Voința Națională a publicat în foileton opera sa Șoimii, o versiune extinsă a Frații Potcoavă, cu o introducere de istoricul Vasile Pârvan.
În 1904, Sadoveanu s-a mutat din nou la București, unde a lucrat la Consiliul Școlilor din cadrul Ministerului Educației, înainte de a reveni la Fălticeni doi ani mai târziu.
După 1906, s-a asociat cu grupul din jurul revistei Viața Românească, din care făcea parte și cumnata sa, Izabela.
Sămănătorul și Viața Românească au fost două publicații influente care au modelat literatura română.
Ambele susțineau o abordare tradiționalistă și ruralistă a artei, deși Viața Românească avea o perspectivă mai de stânga, cunoscută sub numele de Poporanism.
Anul 1904 a marcat debutul literar efectiv al lui Sadoveanu, odată cu publicarea a patru cărți separate: Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș Petcu.
Acesta a fost începutul unei cariere literare prolifice, care s-a întins pe mai mult de o jumătate de secol, și a marcat începutul colaborării sale cu editura Editura Minerva.
Debutul său a fost rezultatul unei pregătiri intense, bazate pe exerciții literare din deceniul anterior.
În același an, Sadoveanu a devenit unul dintre editorii revistei Sămănătorul.
Acesta a continuat să publice într-un ritm remarcabil: în 1906, a lansat alte patru volume.
Între timp, și-a urmat cariera de funcționar public.
În 1905, a fost angajat ca funcționar la Ministerul Educației, condus atunci de Mihail Vlădescu, membru al Partidului Conservator.
În 1906, Sadoveanu a luat o pauză de la cariera sa de funcționar public pentru a fi recrutat din nou în Forțele Terestre, unde i s-a acordat gradul de ofițer.
Deja supraponderal, a trebuit să mărșăluiască de la Probota din Moldova Centrală până în Bucovina, ceea ce i-a provocat suferințe fizice considerabile.
Primul Război Mondial
Sadoveanu s-a întors la funcția sa administrativă în 1907, în timpul Răscoalei Țărănești.
Păstrat în funcție de guvernul liberal condus de Ion I. C. Brătianu, el a lucrat sub ministrul educației, Spiru Haret, cunoscut pentru orientarea sa reformistă.
Inspirat de rezultatul violent al Răscoalei și de eforturile lui Haret de a educa țărănimea, Sadoveanu a atras suspiciunea Poliției când a publicat ghiduri de auto-ajutorare destinate țăranilor harnici, un tip de activism social care a dus chiar la o anchetă oficială.
Mihail Sadoveanu a devenit scriitor profesionist între 1908 și 1909, după ce s-a alăturat Societății Scriitorilor Români, înființată cu un an înainte de poeții Cincinat Pavelescu și Dimitrie Anghel.
În septembrie 1909, a fost ales președinte al Societății.
În același an, Sadoveanu, împreună cu Iosif, Anghel și autorul Emil Gârleanu, a fondat revista Cumpăna, un lunar care se opunea atât eclectismului lui Ovid Densusianu, cât și școlii Junimiste.
Cu toate acestea, revista a încetat să mai fie publicată până în 1910. În această perioadă, Sadoveanu a devenit o figură proeminentă printre intelectualii care se întâlneau la Cafeneaua Kübler din București.
În 1910, a fost numit director al Teatrului Național din Iași, funcție pe care a deținut-o până în 1919.
În acea perioadă, a tradus din franceză una dintre studiile lui Hippolyte Taine despre geneza operelor de artă.
Și-a dat demisia din funcția de președinte al Societății Scriitorilor în noiembrie 1911, fiind succedat de Gârleanu, dar a continuat să participe la administrarea Societății ca membru al comitetului său de conducere și ca cenzor.
În 1913, Sadoveanu a fost chemat în armată, în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic, când România a confruntat Bulgaria.
Având rangul de locotenent, a fost staționat la Fălticeni cu Regimentul 16 Infanterie și a petrecut o scurtă perioadă pe front.
Între 1916 și 1917, când România a intrat în Primul Război Mondial și a fost invadată de Puterile Centrale, Sadoveanu a rămas în Moldova, singura parte a României încă sub controlul statului.
Scriitorul a oscilat între germanofilia prietenilor săi de la Viața Românească, convingerea sa că războiul este o sursă de mizerie și sprijinul său pentru alinierea României cu Puterile Antantei.
În această perioadă, a fost reales președinte al Societății Scriitorilor, având un mandat provizoriu care s-a încheiat în 1918, când România a semnat pacea cu Puterile Centrale.
Ca rezervist al Armatei, a editat și România, un organ de propagandă regional pentru Antanta.
Ulterior, Sadoveanu s-a stabilit în cartierul Copou din Iași, achiziționând și renovând vila cunoscută sub numele de Casa cu turn.
Al Doilea Război Mondial
Mihail Sadoveanu a continuat să publice lucrări noi în mod regulat, culminând cu lansarea primului volum al epopeii sale istorice Frații Jderi în 1935.
În această perioadă, s-a implicat într-o dispută publică cu presa de extremă dreapta și fascistă, răspunzând atacurilor acestora în mai multe rubrici.
Membrii dreptei radicale au organizat chiar și arderea publică a cărților sale.
Controversa a continuat în anii următori, Sadoveanu primind sprijin din partea prietenilor săi din comunitatea literară.
Printre susținătorii săi s-a numărat și George Topîrceanu, care, deși era spitalizat la acea vreme, și-a exprimat solidaritatea cu puțin timp înainte de a muri de cancer la ficat.
În septembrie 1937, ca un gest de solidaritate și apreciere, Universitatea din Iași i-a acordat lui Sadoveanu titlul de Doctor Honoris Causa.
La sfârșitul anilor 1930 și începutul anilor 1940, pe măsură ce România era tot mai mult guvernată de dictaturi de dreapta, Sadoveanu s-a retras treptat din politică.
Cu toate acestea, a oferit un oarecare sprijin regelui Carol al II-lea și Frontului Renașterii Naționale, care încerca să împiedice Garda de Fier, mișcarea fascistă mai radicală, să ajungă la putere.
Carol l-a numit personal ca membru al Senatului corporatist redus.
În 1940, editura oficială de stat, Editura Fundațiilor Regale, a lansat primul volum din Operele sale.
După ce a publicat secțiunea finală a Fraților Jderi în 1942, s-a retras din nou la țară, în regiunea sa iubită Arieș, unde își construise o cabană și o biserică.
În acei ani, scriitorul, atunci în vârstă de șaizeci de ani, a cunoscut-o pe Valeria Mitru, o jurnalistă feministă mult mai tânără, cu care s-a căsătorit după o scurtă relație.
În august 1944, regele Mihai al României a condus o lovitură de stat care l-a răsturnat pe Antonescu și a aliniat România cu Aliații, pe măsură ce a început ocuparea sovietică și trupele române au luptat alături de Armata Roșie în Europa.
Cariera politică
După instaurarea regimului comunist în România, sprijinit de sovietici, Sadoveanu s-a aliniat cu noile autorități și a trecut de la propriul său stil de realism la realismul socialist, sancționat oficial.
Această perioadă a marcat și începutul implicării sale în Societatea Română pentru Prietenie cu Uniunea Sovietică (ARLUS), susținută de sovietici, care era condusă de biologul și medicul Constantin Ion Parhon.
În februarie 1945, Sadoveanu s-a alăturat lui Parhon, George Enescu, lingvistului Alexandru Rosetti, biologului Traian Săvulescu și matematicianului Dimitrie Pompeiu în protestul împotriva politicilor culturale ale premierului Nicolae Rădescu și ale cabinetului său, parte a unui efort mai amplu de a discredita pe necomunistul Rădescu și de a-l forța să părăsească puterea.
După iunie 1946, Sadoveanu, împreună cu Ion Pas, Gala Galaction, Horia Deleanu, Octav Livezeanu și N. D. Cocea, a editat revista literară săptămânală a ARLUS, Veac Nou.
Schimbarea lui Sadoveanu atât în ceea ce privește stilul său literar, cât și poziția sa politică, a devenit cunoscută pe scară largă în martie 1945, când a susținut o prelegere despre liderul sovietic Iosif Stalin într-o sală de conferințe din București.
Ca parte a unui ciclu de conferințe, discursul său a fost faimos intitulat Lumina vine de la Răsărit, o expresie care a devenit curând sinonimă cu eforturile de promovare a stalinismului în România.
Mai târziu în acel an, ARLUS a publicat textul conferinței sale sub formă de carte.
Tot în 1945, Sadoveanu a călătorit în Uniunea Sovietică împreună cu alți membri ARLUS, printre care biologii Parhon și Săvulescu, sociologul Dimitrie Gusti, lingvistul Iorgu Iordan și matematicianul Simion Stoilow.
Invitați de Academia de Științe a Uniunii Sovietice pentru a sărbători 220 de ani de la înființarea acesteia, ei au vizitat institute de cercetare, ferme colective și centre de îngrijire a copiilor, întâlnindu-se în mod deosebit cu Nikolai Tsitsin, un agronom favorizat de Stalin.
La întoarcerea sa, Sadoveanu a continuat să scrie texte controversate și să susțină prelegeri în care lăuda sistemul sovietic.
În acel an, editura ARLUS, Editura Cartea Rusă, a publicat și traducerea sa a Povestirilor unui vânător de Ivan Turgheniev.
În timpul alegerilor trucate din 1946, Sadoveanu a candidat ca reprezentant al Blocului Partidelor Democratice (BPD), organizat de comuniști, în București, câștigând un loc în noul Parlament unificat al României.
În prima sa sesiune (decembrie 1946), corpul legislativ l-a ales președinte.
La acea vreme, Sadoveanu locuia în Ciorogârla, primind o vilă care aparținuse anterior lui Pamfil Șeicaru, un jurnalist care susținuse regimurile fasciste și părăsise România.
În 1948, după ce regele Mihai I al României a fost răsturnat de partidele membre ale BPD și regimul comunist a fost oficial instaurat, Sadoveanu a ajuns în cele mai înalte poziții acordate vreodată unui scriitor român, primind beneficii materiale semnificative.
Între 1947 și 1948, el a fost, alături de Parhon, Ștefan Voitec, Gheorghe Stere și Ion Niculi, membru al Prezidiului Republicii Populare, un organism ales de legislativul dominat de BPD.
De asemenea, și-a păstrat locul la Academia Română, care la acea vreme trecea printr-o epurare condusă de comuniști, și a fost ales în Prezidiul Academiei alături de alți intelectuali pro-sovietici.
Finalul vieții
După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată ca Uniunea Scriitorilor din România în 1949, Sadoveanu a fost numit președinte onorific al acesteia.
În 1950, a devenit președintele Uniunii Scriitorilor, succedându-l pe Zaharia Stancu.
Atât Sadoveanu, cât și Beniuc au fost realeși la primul Congres al Uniunii din 1956.
În această perioadă, Sadoveanu a publicat mai multe lucrări de realism socialist, inclusiv Mitrea Cocor, un roman controversat care lăuda politicile de colectivizare.
Publicat pentru prima dată în 1949, acest roman i-a adus primul Premiu de Stat pentru Proză.
Pe parcursul acestei perioade, Sadoveanu a fost implicat activ în campanii culturale importante susținute de Partidul Comunist.
De asemenea, a devenit implicat în mișcarea pentru pace a Blocului de Est, conducând Comitetul Național pentru Apărarea Păcii, într-un moment în care Uniunea Sovietică încerca să-și prezinte adversarii din Războiul Rece ca instigatori ai războiului și agenți principali ai proliferării nucleare.
El a reprezentat România în Consiliul Mondial al Păcii și a primit Premiul Internațional pentru Pace în 1951.
Ca parlamentar, Sadoveanu a făcut parte din comitetul însărcinat cu elaborarea noii constituții republicane, care reflecta influența sovietică și integrarea stalinismului în discursul politic românesc.
După 1956, chiar și atunci când regimul a început un proces limitat de destalinizare, Mihail Sadoveanu a rămas una dintre principalele figuri culturale ale acestuia.
După ce a donat Casa cu turn statului în 1950, Sadoveanu s-a mutat înapoi la București, unde deținea o casă în apropierea Muzeului Zambaccian.
După o lungă boală, marcată de un accident vascular cerebral care i-a afectat vorbirea și l-a lăsat aproape orb, Sadoveanu a fost îngrijit de un grup de medici sub supravegherea lui Nicolae Gh. Lupu, care raportau direct Marii Adunări Naționale.
El și familia sa s-au retras în regiunea Neamț, locuind într-o vilă pusă la dispoziție de stat, situată lângă schitul Vovidenia și localitatea Vânători-Neamț.
Acolo, erau vizitați regulat de prieteni literari și politici, printre care Alexandru Rosetti.
Mihail Sadoveanu a murit acolo la ora 9 dimineața, pe 19 octombrie 1961, și a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.
Succesorul său ca președinte al Uniunii Scriitorilor a fost Beniuc, ales în cadrul Congresului din ianuarie 1962.
După moartea soțului ei, Valeria Sadoveanu s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Văratec, unde a creat un cerc literar informal și un grup de rugăciune ortodoxă, frecventat de personalități notabile precum istoricul literar Zoe Dumitrescu – Bușulenga și poeta Ștefana Velisar.
Ea s-a dedicat sprijinirii comunității de maici și a supraviețuit lui Mihail Sadoveanu cu peste 30 de ani.
Lectură recomandată
Dacă ți-a plăcut acest articol, s-ar putea să te bucuri și de următoarele:
• Mihail Sadoveanu – Baltagul (Recenzie Completă)
• Mihail Sadoveanu – Baltagul (Rezumat)
Salut! Sunt fondatorul și editorul acestui website.
Scopul acestui blog este de a-mi împărtăși pasiunea pentru literatură și de a încuraja oamenii să citească mai mult.
Aștept cu nerăbdare să îți împărtășesc descoperirile mele literare și să interacționez cu tine.
Dacă ai sugestii de cărți sau întrebări, nu ezitați să mă contactezi.